Sufletul.

Mi-e frig. Mi-e frică. Sunt sensibilă. Atât de sensibilă încât cea mai uşoară atingere a ta mă doare. Mă doare când mă priveşti diferit, mă doare dacă îmi vorbeşti pe o voce dură. Mă doare orice distanţă dintre mine şi tine. Pentru că asta sunt eu. Un suflet slab. Un suflet care e obişnuit tot timpul să lupte, dar care tânjeşte atât de mult după dragoste…Şi nu orice fel de dragoste. Ci acea dragoste care nu mă sufocă, dar nici nu mă uită. Acea dragoste care e acolo tot timpul, pentru mine. Ca eu să ştiu, să am siguranţa că atunci când am să cad din nou în genunchi, va veni repede şi mă va ridica. Acea dragoste care să se asemene cu Dumnezeu. E greu ca atunci după ce am primit o dragoste atât de intensă ca a Lui Dumnezeu, să mă mulţumesc acum cu tot felul de gunoaie.
Mi-e dor să-mi sprijin sufletul obosit pe umărul cuiva…să ştiu că acolo e cineva pentru mine gata să lupte. Gata să sfâşie orice posibilitate de a mă răni. Mi-e dor să port o conversaţie serioasă. Să pot să spun tot ce am pe inimă şi apoi să oftez adânc. Nu vreau să fiu criticată. M-am săturat de critică. Ce e mai grav este că….sunt atât de fragilă încât mă tem uneori să nu cedez.
E greu pentru oamenii care tânjesc după tot. E greu pentru cei care trăiesc viaţa cu o pasiune ridicată la extrem. Nu vreau să filozofez.
Sufletul…este ca o frunză. La început e verde, proaspăt. Mai apoi…trece tot mai mult în alt anotimp. Încetul cu încetul…se ofileşte. Vântul o bate şi…ea cade la pământ. Ce se întâmplă după ce cade pe pământ? De ce trebuie să fim aşa de frivoli? De ce trebuie să ne temem atât de tare de necunoscut? De ceea ce ne-ar putea aduce el?

Papusa mucegaita.

Stai si privesti in jur si esti confuz, esti derutat….

Toti pe-o usa au iesit si…au plecat.

Unii, pe nesimtite au iesit din viata ta

Altii, printr-o lovitura ti-au frant inima.

Acum, ai ramas doar tu… si o papusa mucegaita din coltul incaperii

Te uiti trist in jur si te abandonezi durerii.

Te tarai cu ultima suflare pe pamantul rece, ud

Iti amintesti de corpul ei proaspat, inca crud.

Nu mai ai putere, te opresi si te intinzi

Privirea ti se opreste pe tavan si…grinzi.

Atat sa ramana in viata ta? Atat din tot ce-a fost?

Un gol imens si un suflet de durere ros?

Si cand iti amintesti ca odata, viata ta era raiul pe pamant!

Iar acu, totu-ti pare goana dupa vant.

Te uiti in jur si vezi numai desertaciune, durere, suspin si suferinta

Sa fii lasat in pace, pe veci, asta-ti e ultima ta dorinta.

Incet, intinzi mana catre papusa mucegaita ce parca te asteapta

Te uiti la ea, si-i soptesti: “Doar TU si Eu, in asta viata nedreapta”!

De vorba cu mine.

- Cum te simţi astăzi?
-Bine. Sunt bine.
-Dacă doream să fiu minţită, acceptam. Spune-mi, cu adevărat, cum te simţi astăzi?
-Nesigură. Simt că aş dori să intervină în viaţa mea ceva intens, ceva de care să mă leg strâns. Şi, mă tot amăgesc că sunt bine, zâmbesc dar apoi îmi amintesc că e doar o prefăcătorie şi…sunt tristă din nou. Dar asta nu înseamnă că nu-s fericită. Înseamnă că vreau mai mult.
Îşi muta corpul de pe un picior pe altul. Mă privea cu suspiciune şi se gândea dacă să mi se deschidă sau nu. Dacă să-şi expună sufletul, sau dacă să răspundă întrebărilor mele cât se poate de banal. I-am spus că o consider o femeie puternică. Mi-a răspuns că ”a trebuit să parcurg un drum ca să ajung aici. Şi totuşi, adânc acolo ştiu că sunt fragilă. Mă privea fix cu ochii ei albastri-verzui şi se juca cu părul ei lung şi blond. Aştepta o altă întrebare. Nu ştiu ce aş fi putut să o întreb. Simţeam din partea ei un fel de forţă care mă îndepărta şi totuşi mă îndemna să vreau să o cunosc mai mult. Simţeam că a încerca să-i intru acolo, în suflet, ar însemna să mă arunc de pe un bloc înalt, ştiind că voi sfârşi strivită de pământ. Dar nu mă puteam opri.
- Ce-ţi doreşti cel mai mult de la viaţă?
-Să mă regăsesc. Să fiu doar eu, să ştiu mereu cine sunt şi să nu joc jocuri ipocrite. Asta e important pentru mine. Şi…mai vreau să reuşesc să găsesc un echilibru.
-Un echilibru între ce?
Şi-a umezit buzele, s-a uitat în jos şi a şoptit uşor: ”între mine şi ceilalţi. Între sentimente.”
– Ce crezi că aşteaptă oamenii de la tine?
-Totul sau nimic. De ce nu mă întrebi ce aştept eu de la ei?
-Îţi este frică?
-Foarte! Dar, nu las asta să se vadă. Dacă ar şti oamenii cât de frică îmi este, nu ar mai sta pe gânduri şi m-ar ataca. Mi-e frică de ce-aş putea să devin. Insist, e foarte important pentru mine să ştiu cine sunt. Să fiu eu.
-Şi cine e acel ”eu”?
-Ha! Asta, asta…nu voi putea să-ţi răspund. E acolo, undeva. E aici. Uneori simt că face parte din mine, alteori nu. Dar ştiu că trebuie să rămână mereu în preajma mea.
-Visezi?
-Cu ochii deschişi şi cu ochii închişi. Numai că atunci când visez, tot timpul menţin contactul cu realitatea. Nu mă pot abandona. Niciodată.
-Ai pe cineva apropiat alături de tine?
Mi-a zâmbit, m-a bătut peste umăr şi a plecat. În urma ei a închis uşa. Uşa de la cameră şi uşa sufletului.

Nimic.

Mă doare când aud vocea ta şi nu pot să-ţi spun cât de mult bine îmi face. Mă doare că plâng în tăcere ca tu să nu auzi cât de mult mă sufocă gândul că eşti departe. Mă simt ca o trestie care încearcă să stea dreaptă chiar dacă vântul bate mult prea violent. Sunt ca un înger tăcut ce veghează asupra ta, mângâindu-te în timp ce dormi, ca mai apoi când te trezeşti să plec departe ca tu să nu ştii de prezenţa mea. Uneori, uit câte o lacrimă vărsată pe perna ta. De câte ori deschid gura să-ţi spun lucruri care mă dor, mă opresc şi mă uit la fericirea din ochii tăi. Eşti atât de frumos! Când eşti trist, nu pot să-ţi spun nimic din ce aş vrea pentru că plâng. Plâng cu tine.
Tremur la gândul că s-ar putea să fii nefericit. Iubesc, dar nu iubesc cu o iubire egoistă ci iubesc cu o iubire care oferă totul, neaşteptând nimic în schimb. Mă doare vocea ta, dar mai tare m-ar durea lipsa ei.
Nu vreau să-mi imaginez o zi în care universurile s-ar întâlni că poate aceea e ziua care-mi va strica iluzia. Şi nu vreau să mi-o strice. E bine aşa…e unică vocea ta. E o vibraţie dureroasă care-ţi atinge fiecare por făcând să tremure sufletul...